Dacă ochii tăi nu s-ar fi întâlnit vreodată cu cerul înstelat într-o senină noapte de vară, soarele ar părea brusc atât de singur... Astfel, pentru el, ziua nu e decât extensia directă a unei singurătăți auto induse în care propriai existență e incompatibilă, prin aparenta solitudine, cu existența unor legături sociale. Cred că e prima reproducere fidelă a unui caz cronic de singurătate în mulțime.

Îmbătați de liberul arbitru, am reflecta în noi o modestă copie a percepțiilor intrinseci despre lume, invatand sa fim singuri… oriunde. O arta austera al artistilor ce ineaca pensula doar in apa in tentativa de a trasa culori mute. Am ridicat poduri peste ape, trimis oameni in spatiu si conectat capete opuse de planeta. Tehnologia ne-a adus fizic mai aproape ca niciodata si totusi ne-a facut atat de singuri. Impachetati in metro-uri, compactati in frenatice centre urbane ne satisfacem din ce in ce mai mult pofta de oameni numarand aprecieri si distribuiri pe retele sociale. Prietenia pentru unii nu a devenit decat o metrica salvata undeva intr-o baza de date, intalnim mii de oameni, dar nu mai cunoastem nici unul… Din ce in ce mai singuri, inchidem ultimele portite ramase, uitam ca fiece diminiata nu face decat sa aduca cu sine lumina inca unui astru.

Sau poate… ne lasam cuprinsi de lumina, inchizand ochii, pentru a straluci precum soarele pretul e sa ne simtit cateodata mai singuri? Poate ca noaptea Soarele e si mai singur, poate ca se avanta intr-o singuratate atat de adanca incat paraseste pana si cerul, cel putin pana maine.

Intinzand bratele las pensula singura, era mai bine cand o foloseam, chiar daca pictam cu apa, era mai putin singura? Evaporandu-se, in urma pe pagina ramane doar dorul, de mine, tine, voi sau de ceva vreme, de ceea ce obisnuiam sa fim noi. Stii cand iti spune-am despre maine, eeee… acum e azi, e mai bine. Tu stii mai bine, pe tine am scris, ceea ce ramane la final de zi din mine.